Un ministru ce pare mai tot timpul abulic sau subnutrit, pe alocuri masochist (aud că doarme pe un pat de cuie…), a hotărât că bogăția începe de la veniturile de 800 de lei lunar. Așa că a pornit o adevărată cruciadă, pardon: holocaust, împotriva „îmbogățiților” cu restanțe la întreținere. Imaginează taxe și impozite noi, instituții de control, verificări sofisticate, toate menite doar să mai stoarcă de la cei bătuți de soartă niscaiva parale care să intre în buzunarele „săracilor” de la guvernare.
Și asta nu-i tot! În marea lui înțelepciune, ministrul-fachir a luat la țintă populația care beneficiază de ajutoare pentru încălzire. Dacă n-am avea de-a face cu o situație tragică, măsurile propuse de autorități sunt de-a dreptul comice. Vor fi verificați și excluși de la plată cetățenii care s-au gospodărit și ei cum au crezut de cuviință. Dacă au avut necugetata idee de a munci pe rupte pentru a crește niscaiva găini sau gâște prin bătătură sau dacă au rămas prin curte cu vreo rabla de Dacie sau cu vreo drujbă primită de la nepoți (pentru a le fi mai ușor când își pregătesc lemnele pentru iarnă), atunci își pot lua adio de la ajutoarele sociale.
Cel mai grav, însă, este dacă românul a pus deoparte ceva bani de înmormântare. Pentru ministrul auster asta echivalează cu o crimă absolută! Un depozit de 3000 de lei – limita de la care treci în clasa celor bogați (Țiriac? Patriciu? Băsescu? Umbrărescu? Voiculescu?) – te elimină din cursa pentru ajutoarele de la stat. Un asemenea depozit produce, la dobânzile de astăzi (aflate pe un trend scăzător), produce imensa sumă de aproximativ 15 lei lunar, supuși impozitării cu 16 la sută. Pentru acești 15 lei guvernanții aleși de popor pun în mișcare o imensă mașinărie de control și sancționare a celor care își vor ascunde averile de aproximativ… 350 de euro (nu milioane!!!).
Mă întreb, totuși, cum vor fi verificați posesorii de palate cu turnulețe, salbe de aur și „cocoșei” ascunși prin pardosele? Când vezi „doamne” în fuste strident colorate, cu urme vizibile la gât rămase de la salbele de aur care cântăresc și câte un kilogram, că se înghesuie pe la primării să încaseze fel de fel de ajutoare (timp în care mai buzunăresc și niscaiva „gagii”), te întrebi ce-a fost în capul deșteptului ministru ce a imaginat actul normativ discutat aici?
Sunt vremuri de restriște cum nu ne-am imaginat că vom trăi vreodată. Oamenii cinstiți, fără „darul” de a fura din stânga și din dreapta, sunt obligați să se retragă în munți, să se ascundă de „fanarioții” aflați la putere, să-și scoată banii din bănci, să-i îngroape sub crucea din cimitir, să-și treacă toate bunurile pe numele unor copii și nepoți (care oricum nu se încadrează în normele impuse de stat) și să rămână săraci lipiți. Altfel, din munca lor vor plăti – prin taxe, impozite și tarife exagerate la utilități – pe toți hoții și leneșii votanți ai guvernanților. Așa că, români, fiți inteligenți! Măcar pe hârtie, fiți săraci cu acte în regulă…
Ștefan RADU
„Români, vă ordon să fiți săraci!”
Mitocănie prezidenţială
Hăhăiala prezidenţială
Derapajele de limbaj ale prezidentului României nu mai miră, cred, pe nimeni. De la “păsărică”, “ţigancă împuţită”, “pui de comunist” şi până la glumele cu vădit accent sexual (vă mai amintiţi de vizita la un spital unde invita o asistentă să se întindă pe masă ca să-i arate ce poate?…), întreg registrul de atitudini lipsite de bun simţ a fost epuizat. Însă când asemenea mojicii sunt îndreptate către o doamnă ministru dragă prezidentului, deja nu mai înţelegem ce se întâmplă…
Aflat în vizită la Şantierul Naval Mangalia, domn’ Băsescu, întrebat dacă ştie de vizita, în prag de seară, la Palatul Cotroceni, a doamnei Udrea, acesta a răspuns scurt: “Aseară eu am fost cu nevastă-mea. Dacă s-a dus, s-a dus la vreun consilier!” (Înregistrarea video o puteţi viziona aici.) Şi a urmat hăhăiala caracteristică… Ce să înţelegem noi, oamenii normali, cu ceva educaţie de-acasă, dintr-un astfel de răspuns dat presei?! Nici măcar nu merită comentată situaţia. E nevoie de un lung moment de linişte şi reculegere pentru a scăpa de acuta senzaţie de ruşine şi mizerie umană în care ne bălăcim.
Un colţ de Tibet la marginea Parisului
Porte Doreé
Pădurea Vincennes este fostul teren de vânătoare al Casei Regale. Din vechiul domeniu a mai rămas doar un minunat parc ce se învecinează cu suburbiile pariziene Charenton, Bercy, Vincennes şi Porte Doreé. Potecile şerpuiesc printre pâlcurile de vegetaţie sălbatecă, urmăresc malurile celor trei lacuri (pe luciul cărora raţele şi lebedele plutesc alene) şi conduc paşii călătorului pierdut către luminişuri misterioase, unde liniştea este, parcă, din altă lume.
La început de iulie, într-o duminică, m-am lăsat „pradă” acestui labirint natural. Am mers fără o ţintă anume. Am plecat din Charenton cu gândul de a descoperi locurile unde altădată doar figurile princiare păşeau. Cu atât mai mare a fost surpriza atunci când m-am trezit într-o imensă poiană unde câteva sute de chinezi păreau că ar fi ieşit la picnic. Undeva, în buza pădurii, se vedea o construcţie ciudată. Era o pagodă de unde veneau sunete ca de clopot. Am trecut cu grijă printre păturile întinse pe iarbă, am lăsat în urmă chicoteala zecilor de ţânci asiatici care se alergau prin iarbă şi am intrat într-o curte unde comunitatea chineză din Paris întinsese mese bogate, cu delicatese specifice şi cu fel de fel de ornamente din hârtie creponată, poleială şi beţişoare de bambus. În dreapta, mândru, se ridica Templul Budist din Vincennes.
Ritual în Templul Tibetan
Locul acesta a fost dăruit de francezi comunităţii tibetane, aflată în exil, pentru a-şi păstra identitatea culturală. La fiecare început de iulie, aici se sărbătoreşte ziua de naştere a lui Dalai Lama, cel numit Sa Sainteté Dalai Lama.
Am primit permisiunea să intru în Templu unde ritualul religios era în plină desfăşurare. În spatele celor trei călugări care oficiau slujba trona o imensă statuie a lui Budha, aurită, zâmbitoare, de-a dreptul înţelegătoare cu un novice ca mine… Am stat cuminte, o vreme, şi am privit chipurile luminoase şi optimiste ale celor care participau la eveniment. Discret, m-am retras pentru a mă reîntoarce în curtea animată de cei care pregăteau sărbătoarea laică a comunităţii.
Sărbătoarea comunităţii tibetane din Paris
O bătrână care nu vorbeşte nici franceza, nici engleza mă îmbie să gust dintr-un fel de sarmale cu mult orez şi arome necunoscute papilelor mele gustative sau din cârnaţii picanţi pe care nici să-i ating nu îndrăznesc…
Traversez curtea, trec pe lângă imensa statuie a unui elefant caretrage cu trompa de un buştean şi ies spre lacul Daumesnil. Sute de parizieni, îmbrăcaţi în treininguri, alergă de dimineaţă prin Bois de Vincennes, într-un efort comun de a aduce o jertfă meritată naturii simple şi îndurătoare cu oamenii.
Nimic nou sub soare…
Am descoperit pe net, din întâmplare, înregistrarea unei emisiuni TV la care am participat prin 2008, alături de bunul meu prieten, Cornel Cepariu. Poate fi vizionată aici, în arhiva orasulmeu-bacau.ro.
Tot în aceeaşi arhivă am găsit o emisiune interesantă (difuzată de EuroTV Bacău) pe care am realizat-o cu profesorul Gheorghe Iorga. Ce spuneam atunci rămâne valabil şi astăzi…
Dincolo de atentate
Tragedia din Norvegia, la câteva zile după producerea ei, ridică foarte multe semne de întrebare cu privire la doctrina occidentală (europeană?!!…) de siguranţă naţională. În urmă cu mai bine de un an, partenerii din NATO (în primul rând americanii) atrăgeau atenţia autorităţilor de la Oslo că nu sunt pregătite pentru a face faţă unor evenimente de maximă violenţă. Din păcate, evaluarea de atunci s-a dovedit, acum, corectă…
Europenii, după 1946, s-au „lenevit”: au lăsat mare parte din obligaţiile privind apărarea teritoriului marii puteri militare numită SUA. De asemenea, nivelul de bunăstare atins de aceste societăţi au atenuat conflictele şi frustrările social-economice locale. Nordul continentului, cu sisteme politice monarhice, cu instituţii publice aproape perfecte, a devenit – în ultima jumătate de secol – un adevărat paradis social. Cu atât mai mare este, astăzi, şocul pentru norvegieni: un conaţional de-al lor, get-beget, creştin, cu un statut social peste medie a devenit un asasin în masă, mânat de motivaţii naţionalist-religioase. După ce s-a dovedit faptul că individul şi-a pregătit atentatul de-a lungul a vreo doi ani, întrebarea care trebuie pusă este în ce măsură serviciile de forţă (poliţie şi servicii speciale) mai au resursele pentru a-şi îndeplini misiunile de siguranţă naţională? Văzând bilanţul tragic de la Oslo, înclin să cred că NU.
Un oficial norvegian explica, siderat, că în ultimele decenii nu au existat evenimente care să anunţe asemenea violenţe. De aceea, poate, în Oslo, poliţiştii nu au arme de foc şi nu sunt pregătiţi pentru o confrunare letală. Autorităţile (din multe state ale Uniunii Europene) au redus personalul din structurile de forţă şi din Armată pe principiul că este inutil să mai plăteşti un paznic dacă vreo câţiva ani nu s-a produs vreun furt! Nicio minte luminată nu se gândeşte că, probabil, tocmai pentru că exista un paznic nu dădeau hoţii iama! A „restructura” până la desfiinţare doar pe „principiul” eficienţei contabile duce la asemenea situaţii: statul (indiferent care este el) nu va mai avea forţa de a asigura protecţia populaţiei, a teritoriului şi a intereselor naţionale. A evalua cheltuielile cu poliţiştii, ofiţerii de informaţii sau militarii doar în funcţie de criminalii arestaţi, spionii daţi în gât prin presă sau atacurile cu tancuri la graniţa tării este cel mai imbecil mod de a submina siguranţa naţională. Nu diluezi până la desfiinţare serviciul de contrinformaţii doar pe motiv că nu s-au semnalat terorişti în teritoriu şi nici nu s-ar fi înfiinţat organizaţii extremiste paramilitare. Activitatea de intelligence nu este similară cu reţelele MLM (multi level marketing) unde fiecare este plătit după cantitatea de produse (informaţii?!!!) comercializate. Cred că norvegienii (şi vecinii lor) au înţeles (cu sânge) această lecţie…
Ştefan RADU
